1. Dimensiunile educaţiei
Dimensiunile educaţiei. Noile educaţii în contextul schimbării paradigmei educaţionale
Dr. Daniela Dumitru

2. Prelegerea de faţă trasează câteva legături între noile idei din teoria educaţiei şi subiectele tradiţionale prezente în acest domeniu, acesta fiind şi scopul prelegerii de faţă.

3. Mai precis, dimensiunile educaţiei (educaţia intelectuală, educaţia morală, educaţia estetică, educaţia tehnologică/profesională, educaţia fizică) sunt completate, aproape în orice tratat sau manual de introducere în educaţie, de noi dimensiuni sau educaţii sau perspective ale educaţiei; depinde de cum doreşte fiecare autor să le denumească.

4. Acest fapt se întâmplă deoarece există nevoia de a introduce în teoria educaţiei schimbările ce se produc în societate şi în ştiinţe. Noul este cel care imprimă direcţia schimbării în teoria şi practica educţională, teza pe care o susţinem noi aici fiind aceea că aceste noi educaţii, care sunt foarte multe la număr şi diferite de la autor la autor, sunt un simptom al nevoii din ce în ce mai presante de schimbare a paradigmei în educaţie.

5. Obiective Astfel, obiectivele acestei prelegeri sunt:
de a oferi câteva argumente în sprijinul acestei afirmaţii, că schimbarea paradigmei trebuie să fie conectată cu schimbări la nivel conceptual în ştiinţele educaţiei.
de a evalua aceste argumente.
de a propune eventuale soluţii şi de a le evalua critic valoarea aplicativă.

6. Unul dintre cei mai cunoscuţi promotori contemporani ai acestei idei este Sir Ken Robinson (1982, 1984,  1986, 1998, 1998,  2001,  2009, 2013). Acesta susţine că educaţia ar trebui să se dezvolte pe trei coordonate:
Ar trebui să cultive diversitatea în orice formă, să ofere o gamă largă de curricula şi să încurajeze individualizarea procesului de învăţare pentru fiecare elev în parte.
Ar trebui să cultive curiozitatea prin predare creativă, ceea ce face ca profesorul să aibă o educaţie de cea mai înaltă calitate şi procesul dezvoltării sale profesionale a fost de cea mai înaltă calitate (deci maxima investiţie este în profesor, nu în curricula sau în baza materială).
Ar trebui să se concentreze pe “trezirea” creativităţii prin procese de predare alternative care pun un accent mult mai mic pe testare standardizată, oferind astfel posibilitatea fiecărei şcoli, dar şi fiecărui profesor de a stabili cusul educaţiei. 

7. În concluzie, Ken Robinson propune renunţarea la standardizare ca idee centrală în educaţie şi propune eliberarea parcusului educaţional pentru ca şcoala să poată face de fapt ceea ce îşi propune, să pregătească pentru viaţă.

8. Trebuie să menţionăm că ideea schimbării paradigmatice nu este însă foarte nouă. În 1971, Ivan Illich, filosof austriac, publică cartea Deschooling Society, unde face o critică dură a sistemului instiutuţionalizat de educaţie, demostrând ineficienţa sa şi arătând şcoala ca pe o instituţie anacronică.

9. „Universal education through schooling is not feasible
„Universal education through schooling is not feasible. It would be no more feasible if it were attempted by means of alternative institutions built on the style of present schools. Neither new attitudes of teachers toward their pupils nor the proliferation of educational hardware or software (in classroom or bedroom), nor finally the attempt to expand the pedagogue's responsibility until it engulfs his pupils' lifetimes will deliver universal education.

10. The current search for new educational funnels must be reversed into the search for their institutional inverse: educational webs which heighten the opportunity for each one to transform each moment of his living into one of learning, sharing, and caring. We hope to contribute concepts needed by those who conduct such counterfoil research on education--and also to those who seek alternatives to other established service industries.”

11. Acum vom demonstra cum şi dimensiunile educaţiei pot să urmeze acelaşi drum de modernizare şi de schimbare paradigmatică pe care ne-a prezentat-o profesorul Robinson.

12. Autorii propun astăzi câteva noi educaţii, ele fiind diferite de le un autor la altul; de exemplu, M. Diaconu (în Jinga, 2004) ne propune următoarele noi dimensiuni: educaţia pentru pace, educaţia ecologică, educaţia pentru schimbare, democraţie şi participare, educaţia pentru comunicare şi mass-media, educaţia nutriţională, educaţia pentru tehnologie şi progres, educaţia pentru timp liber (Diaconu, 2004, în Jinga, cap. 12). Alţii, Cucoş (2006), propun educaţia integrată, educaţia inerculturală, educaţia axiologică.

13. Sunt însă tipuri de educaţie care includ absolut toate dimensiunile de mai sus, dar şi dimensiunile tradiţionale ale educaţiei (educaţia intelectuală, educaţia morală, educaţia estetică, educaţia profesională şi educaţia fizică).
Ne gândim aici în special la educaţia pentru dezvoltare durabilă.

14. „Educaţia pentru dezvoltare durabilă (EDD) reprezintă un răspuns al educaţiei formale la provocările globale, cu scopul de a ajuta elevii să înţeleagă costurile locale si globale ale dezvoltării durabile, sa-i ajute să înţeleagă cum să-şi folosească propria capacitate de reflecţie critică, gândirea sistemică şi să-i motiveze să considere acţiunile individuale drept contribuţii la dezvoltarea durabilă comună.” (Stoenescu & Dumitru, 2011, Raportul naţional pentru România).

15. Conform raportului Comisiei Europene despre Dezvoltarea Durabilă (WCSD), cunoscut şi ca Raportul Burtdland „Viitorul nostru comun” (1987) (WCED 1987), dezvoltarea durabilă accentuează abilitatea „omenirii de a se asigura că îndeplineşte nevoile prezentului fără a periclita capacităţile viitoarelor generaţii de a-şi asigura propriile nevoi.” Aşadar, raportul a atras atenţia asupra necesităţii de a privi dincolo de nevoile actuale şi efectele deciziilor pe termen scurt.

16. Dezvoltarea Durabilă este adesea dependentă de context – a se vedea şi Robinson, mai sus - (social, cultural, politic, economic şi altele), iar interpretarea sustenabilităţii se schimbă în funcţie de acesta, dar şi de perioade, având în vedere că apar noi cunoştinţe. Weaver şi Rotmans (2006) propun utilizarea „interpretarea sustenabilităţii” mai degrabă decât „definirea sustenabilităţii”. În plus faţă de contextul societal, interpretarea Dezvoltării Durabile poate să depindă de alte perspective, cum ar fi gradul de compensare dintre valori (economice, sociale sau de mediu).

17. In concluzie, conceptul de Dezvoltare Durabilă a creat o adevărată provocare pentru dezvoltarea socio-economică. Conceptul de sustenabilitate slabă sau puternică a pus sub semnul întrebării posibilităţile Planetei Pământ de a face faţă cerinţelor în creştere pentru resurse şi pragurile peste care impactul ar fi nociv.

18. Dezvoltarea durabilă socială (oamenii) ţinteşte la dezvoltarea oamenilor şi a organizării lor sociale, în care realizarea coeziunii sociale, a echităţii, a justiţiei şi a bunăstării joacă un rol important.
Dezvoltarea durabilă de mediu (limitele planetei) se referă la dezvoltarea ecosistemelor naturale în moduri în care să menţină capacitatea de încărcare a Pământului şi respectarea lumii non-umane.
Dezvoltarea durabilă socio-economică (prosperitatea) se axează pe dezvoltarea infrastructurii socio-economice, în care managementul eficient al resurselor naturale şi umane este important. Chestiunea decisivă aici este aceea de a găsi modalitățile echilibrate de a integra aceste dimensiuni în viaţa de zi cu zi, ceea ce reprezintă, poate, cea mai mare provocare a timpurilor noastre, aceasta necesitând metode alternative de gândire, valorizare şi acţionare.

19. Reprezentare a sustenabilității care evidențiază felul în care mediul și societatea limitează economia (Sursa: Wikipedia)

20. Pe scurt, în contextul dezvoltării durabile, e important să luăm în considerare dezvoltarea de mediu şi cea socio-economică într-o perspectiva cros-generaţională. (ex. inter-generaţională).

21. Iată cum educaţia pentru dezvoltare durabilă (EDD) nu este „educaţia ecologică”, sau educaţia „protecţiei mediului”, cum mai este ea greşit interpretată, ci este, mai degrabă educaţia multi-dimensională, contextualizată şi pan-generaţională de care schimbarea paradigmei poate că are nevoie.

22. Trebuie atrasă atenţia că discursul despre EDD poate deveni foarte simplu o retorică, o ideologie golită de sensurile profunde şi de valorile umaniste ce o definesc şi care ar putea-o ajuta să devină cheia schimbării. La fel cum învăţământul bazat pe competenţe, cât şi centrarea pe elev sunt, în multe cazuri, doar cuvinte frumoase, fără aplicare reală, şi EDD poate rămâne doar un capitol frumos de tratat de pedagogie.

23. Susţinerea şi schimbarea vin de la oamenii care fac educaţie.

24. Multumesc!

25. Bibliografie
Robinson, K, (1982), The Arts in Schools: Principles, Practice, and Provision,. Calouste Gulbenkian Foundation. ISBN
Robinson, K, (1984) The Arts and Higher Education. (editor with Christopher Ball). Gulbenkian and the Leverhulme Trust. ISBN
Robinson, K, (1986) The Arts in Further Education. Department of Education and Science.
Robinson, K, (1998) Facing the Future: The Arts and Education in Hong Kong, Hong Kong Arts Development Council ASIN B002MXG93U
Robinson, K, (1998) All Our Futures: Creativity, Culture, and Education (The Robinson Report)
Robinson, K, (2001) Out of Our Minds: Learning to Be Creative. Capstone. ISBN
Robinson, K, (2009) The Element: How Finding Your Passion Changes Everything (with Lou Aronica). Viking. ISBN
Robinson, K, (2013) Finding Your Element: How To Discover Your Talents and Passions and Transform Your Life (with Lou Aronica). Viking. ISBN  
WCED (1987). World Commission on Environment and Development; G.H. Brundland, chair, Our Common Future. Oxford/New York, Oxford University Press.
Weaver, P. M., Rotmans, J. (2006). Intergrated Sustainability Assessment. What? Why? How? MATISSE Working Papers No 1. J. Jäger, Weaver, P.M. No10/2006: 22.
Wikipedia contributors, Sustainable development. In Wikipedia, The Free Encyclopedia, (accessed February 4, 2011).