1. ELEMENTELE COMPONENTE ALE PROTEZEI TOTALE
CURSUL III
ELEMENTELE COMPONENTE ALE PROTEZEI TOTALE

2. DEFINIŢIE
Proteza totală este un corp fizic care reface morfologia şi tinde să reabiliteze parţial funcţiile aparatului dento-maxilar.

3. CARACTERISTICI
Ea este cea mai mare piesă protetică inserată în cavitatea bucală şi este realizată din diferite materiale (plastice cel mai frecvent, metalice şi/sau ceramice) printr-o succesiune de etape clinice (de cabinet) şi tehnice (în laboratorul de tehnică dentară).

4. PROTEZAREA TOTALĂ CONVENŢIONALĂ (CLASICĂ):
considerată soluţia cea mai bună în următoarele trei decenii în ţările slab dezvoltate;
considerată universal o lucrare protetică socială;
preţ de cost relativ modest;
parametri standard de tratament.
ACCESIBILITATE FOARTE LARGĂ

5. Proteza totală se compune din:
bază, specifică pentru maxilar şi mandibulă;
şei;
arcade artificiale (dinţii artificiali).

6. Acestor componente de bază li s-a adăugat în cursul timpului diverse dispozitive destinate îmbunătăţirii menţinerii şi stabilizării.

7. BAZA PROTEZEI TOTALE MAXILARE

8. BAZA PROTEZEI TOTALE MAXILARE

9. Baza protezei maxilare
Este formată din placa protetică şi din şei. Cele două componente se continuă una cu alta, putând fi diferenţiate numai din punct de vedere topografic şi didactic. Bazele protezelor trebuie să îndeplinească anumite condiţii clasificate astfel:

10. Funcţionale şi fiziologice:
Să ofere un suport rigid, nedeformabil dinţilor artificiali;
Adaptare cât mai bună la relieful câmpului protetic edentat total;
Extindere maximă la nivelul zonei de sprijin;

11. Rezistenţă la solicitările masticatorii, funcţionale şi parafuncţionale, cât şi la impactele ocazionale;
Aspect estetic rezonabil, cu posibilităţi de individualizare;
Fonaţie corespunzătoare;
Absenţa nocivităţii locale şi generale (să nu fie iritante, alergenice, toxice sau carcinogenetice).

12. Igienice: Să permită o igienizare optimă;
Să nu prezinte suprafeţe poroase şi fenomene de îmbătrânire;
Să absoarbă o cantitate cât mai redusă de apă;

13. Să aibă o bună umectabilitate;
Să nu permită dezvoltarea la suprafaţă sau în profunzime a agenţilor patogeni;
Să poată fi dezinfectate.

14. Tehnologice: Realizare tehnică simplă şi de calitate;
Stabilitate dimensională în timp;
Posibilităţi de reparare şi reoptimizare;
Fixare durabilă a dinţilor.

15. Solicitate de pacient:
Aspect estetic;
Eficienţă masticatorie;
Confort (dimensiuni minime, greutate redusă, inodore şi insipide);
Stabilitate în timpul funcţiilor.

16. Economice:
Preţ de cost redus;
Rezistenţă în timp (durabilitate).

17. Baza protezei are două suprafeţe:
Una internă (mucozală) care are raporturi cu mucoasa fixă ce acoperă zona de sprijin a câmpului protetic. Prezintă în negativ un relief identic cu cel al mucoasei, obţinut prin amprentare şi clasic nu se lustruieşte;

18. 2. Alta externă, orientată către cavitatea bucală, care prezintă contact intermitent cu limba. Această faţă trebuie să fie bine lustruită pentru a nu leza limba şi pentru ca alimentele lipicioase să nu adere de ea.

19. a. FAŢA VESTIBULARĂ b. FAŢA MUCOZALĂ

20. a. FAŢA VESTIBULARĂ b. FAŢA MUCOZALĂ

21. Placa protetică
Este numită şi placă palatinală deoarece are contact intim cu bolta palatină, este cuprinsă între bazele crestelor alveolare şi distal de-a lungul zonei „Ah” unde realizează închiderea distală a protezei, terminându-se pierdut, cu grosime redusă. Este considerată elementul de legătură între şei. Deşi este inconfortabilă pentru pacient, prezintă o serie de avantaje:

22. Extinde sprijinul protezei de la nivelul crestelor la nivelul bolţii palatine;
Dispersează pe o suprafaţă mai mare presiunile ocluzale transmise şeilor;
Favorizează adeziunea cu rol în menţinerea protezei totale;
Favorizează stabilitatea mai ales la bolţile palatine adânci.

23. Şaua protezei
Constituie suportul arcadei dentare artificiale, acoperă crestele alveolare pe versantele vestibulare şi palatinale, unde, la baza ultimului, se continuă cu placa palatinală. Distal, de fiecare parte, acoperă tuberozităţile maxilare în totalitate. Ea în parte reface şi apofiza alveolară dispărută şi mimează şi parodonţiul (gingia) de acoperire.

24. Şaua prezintă două feţe:
una mucozală, în contact cu mucoasa câmpului protetic şi nelustruită;
alta externă, lustruită.

25. Şi două versante:
vestibular;
oral (palatinal).

26. Versantul vestibular, în regiunea anterioară, este modelat anatoform (bose, fose, juga alveolaris, etc.) pentru a masca protezarea, iar în regiunea laterală este modelată neted, pentru a nu retenţiona alimentele. Versantul vestibular al şeii este modelat uşor concav pentru a antrena fibrele orizontale ale orbicularului şi buccinatorului în stabilitatea protezei. Gerber susţine că modelarea uşor convexă ar antrena favorabil fibrele acestor muşchi.

27. Marginea liberă a şeilor are raporturi cu zona de mucoasă neutră, situată în fundul de sac vestibular, unde este etanşeizată proteza, determinând succiunea totală a ei. Marginea liberă are o formă rotunjită, cu grosime de 1,5 - 2 mm, variază în funcţie de forma şi mărimea fundului de sac pe care îl urmăreşte, realizând extinderea funcţională a limitelor vestibulare ale protezei.

28. La nivelul frenului buzei superioare şi bridelor laterale, marginea protezei ocoleşte aceste formaţiuni permiţând mişcarea lor liberă.

29. Baza protezei totale mandibulare
Este formată doar din şaua protezei. După unii autori, versantul lingual al şeii este considerat placă protetică, numit şi placă linguală.

30. PROTEZĂ TOTALĂ INFERIOARĂ

31. Şaua protezei
Acoperă versantele vestibulare şi linguale ale crestelor alveolare, distal, de fiecare parte, acoperă treimea anterioară a tuberculului piriform. Nu va depăşi această treime pentru că inserţia ligamentului pterigo-mandibular ar mobiliza proteza.

32. Şaua protezei prezintă o faţă internă (mucozală) în contact cu creasta alveolară şi o faţă externă lustruită care prezintă două versante:

33. vestibular, care este modelat plan sau uşor concav;
lingual, care este modelat plan pentru a nu lua prea mult din spaţiul vital al limbii. După Schreinemakers acest versant ar trebui modelat concav pentru a crea spaţiu pentru limbă, care aşezându-se peste proteză contribuie la etanşeizarea externă a protezei.

34. Marginea liberă a şeii, de formă rotunjită, cu grosime de 1,5 - 2 mm, variază în funcţie de mărimea şi forma fundurilor de sac vestibular şi respectiv lingual, ocoleşte frenul buzei inferioare, bridele laterale şi frenul limbii, permiţând mobilitatea acestor formaţiuni.

35. Marginea versantului lingual este mai subţire comparativ cu marginea vestibulară lucru impus de dimensiunile fundurilor de sac sublinguale şi paralinguale.

36. MATERIALELE DIN CARE SE POT REALIZA BAZELE PROTEZELOR TOTALE

37. SCURT ISTORIC:
momentul introducerii pe scară largă a POLIMETACRILATULUI DE METIL - cotitură în tehnologia protezelor totale - cauciucul fiind definitiv abandonat.

38. PROTEZE DIN VULCANIT

39. ISTORIC 1940 Kulzer „Palapont” - PMMA cu polimerizare liniară;
1951 Bayer - „Plastupalat”- primul acrilat rezilient.

40. I. Bazele din mase plastice
Se pot utiliza polimeri acrilici, vinilici, stirenici sau răşini diacrilice compozite. Din punct de vedere tehnologic aceste materiale pot fi termopolimerizabile (căldură umedă sau uscată), termobaropolimerizabile, autopolimerizabile şi injectabile. Condiţiile impuse pentru polimeri pentru a fi compatibili la confecţionarea protezei mobile sunt:

41. CONDIŢII: biocompatibilitate chimică şi funcţională;
stabilitate în mediul bucal;
estetică bună;
posibilităţi de igienizare corespunzătoare;
prelucrabilitate uşoară în condiţii de lucru igienice;
dotare tehnico-materială accesibilă.

42. 1.Polimetacrilatul de metil:
Este materialul cel mai utilizat la ora actuală, fiind introdus în practică în anul 1937 când a înlocuit cauciucul. Placa palatinală se confecţionează cu o grosime de 2 mm care este limitată de rezistenţa mecanică. Peste această grosime ia din spaţiul util al limbii şi devine inconfortabilă pentru pacient.

43. Prezintă o serie de calităţi:
Tehnologie de realizare simplă;
Calităţi mecanice acceptabile;
Biocompatibilitate bună;
Realizarea unei legături optime cu dinţii artificiali polimerici;

44. Aspect estetic, în general utilizându-se un acrilat de culoare roz de nuanţa gingiei. La pacienţii care au alergie la colorantul din acrilat se poate folosi unul transparent;
Posibilităţi de reparaţii şi reoptimizări;
Preţ de cost mai redus.

45. Prezintă şi o serie de deficienţe:
Posibilitatea apariţiei de modificări dimensionale şi deformări chiar în cursul procesului de confecţionare;
Prezenţa porozităţilor care în timp se îmbibă cu lichidul bucal ducând la apariţia mirosului neplăcut (halenă fetidă);
Conductibilitate termică redusă;

46. Proprietăţi biologice discutabile (datorită monomerului rezidual din masa acrilatului);
Prezintă fenomenul de îmbătrânire;
Rezistenţa mecanică redusă poate duce la apariţia fracturilor.

47. Îmbunătăţirea proprietăţilor mecanice se poate face prin:
Răşini acrilice modificate: prin adăugarea de cauciucuri sunt îmbunătăţite proprietăţile acrilatelor (creşte în special rezistenţa mecanică) dar costurile ridicate împiedică încă răspândirea metodei în practică.

48. Armarea acrilatelor cu alte materiale cum sunt:
Fibrele de carbon: sunt obţinute din poliacrilonitrat prin încălzire în aer la *C şi apoi în atmosferă inertă la 1.200*C. Sunt utilizate atât ca fibre libere cât şi în ţesături. Totuşi manipularea dificilă, posibilitatea descoperirii fibrelor la finisare şi lustruire, aspectul estetic modificat (prin prezenţa fibrelor de culoare neagră) şi toxicitatea potenţială face ca utilizarea fibrelor de carbon să nu fie curentă.

49. Fibre aramidice: sunt compuşi organici sintetici dar au culoare galbenă şi la suprafaţa protezelor determină feţe rugoase care nu pot fi lustruite;

50. Fibre de sticlă: acestea îmbunătăţesc proprietăţile mecanice ale bazelor acrilice. Armarea se poate face prin simpla amestecare a fibrelor de sticlă cu pasta acrilică sau prin laminare cu folie de sticlă.

51. Armarea poate să fie totală, când fibrele sunt dispuse pe toată suprafaţa protezei, sau parţială, care se face în momentul reparării protezelor, când fibrele sunt dispuse perpendicular pe direcţia de solicitare a protezei. În vederea asigurării unei adeziuni corespunzătoare între fibrele de sticlă şi matricea acrilică trebuie utilizate diferite sisteme adezive.

52. Inserturi metalice: sunt adăugate în structura maselor plastice sub formă de sârmă, plăci, reţele sau umpluturi. Armătura trebuie poziţionată perpendicular pe linia de fractură anticipată.

53. O armătură unică şi groasă oferă rezistenţă şi rigiditate, dar discontinuitatea pe care o produce în relieful protezei este inconfortabilă şi nedorită. De aceea se vor utiliza una sau mai multe armături, de grosimi mai reduse, dispuse la distanţă de câţiva milimetri.

54. ARMAREA BAZEI CU PLASĂ DE SÂRMĂ

55. Tot în această categorie intră şi protezele totale cu schelet tridimensionat. Acesta asigură o rigiditate deosebită protezei şi totodată posibilitatea reoptimizării ei pe măsura atrofiei naturale a câmpului protetic. Structura metalică poate fi concepută în „T”, suspendată sau în dublă structură, iar suprafaţa mucozală va fi în întregime polimerică.

56. Polietilenă cu modul de elasticitate ultraridicat: sub formă de fibre sau straturi de reţele (de la 3 la 10) determină îmbunătăţirea proprietăţilor mecanice ale produselor.

57. 2. Folosirea altor materiale pentru edificarea bazelor:
Ca răşinile poliamidice, epoxidice, vinilice şi policarbonatele, polistirenul, etc. Aceste materiale nu s-au impus fie datorită tehnologiilor laborioase şi pretenţioase cerute, fie proprietăţilor lor care nu le întrec pe cele ale polimetacrilatului de metil.

58. Dintre materialele alternative polimetacrilatului de metil, din care se încearcă să se realizeze baza protezei parţiale şi totale, fac parte:

59. Poliamidele (nylonul) şi copoliamidele
Acestea sunt materiale termoplastice din care se pot realiza proteze moi şi elastice prin tehnica injectării. În medicina dentară aceste materiale se folosesc la:

60. Proteze parţiale mobilizabile cu bază flexibilă;
Proteze totale;
Şei pentru proteze scheletate;
Croşete;
Coroane şi proteze parţiale fixe provizorii;
Şine ocluzale;
Stâlpi implantari;
Dispozitive ortodontice.

61. Materialele termoplastice pe bază de poliamide şi copoliamide par a fi ideale pentru realizarea protezelor parţiale mobilizabile şi totale flexibile datorită următoarelor proprietăţi:
Rezistenţă la oboseală crescută şi memorie elastică deosebită;
Prezintă o elasticitate mare;

62. Prezintă un echilibru excelent între rezistenţa mecanică, ductilitatea, termorezistenţa şi flexibilitatea inerentă;
Structura lor poate fi uşor modificată pentru a creşte rigiditatea şi rezistenţa la uzură;
Prezintă o greutate specifică mică;
Nu au monomer rezidual;

63. Absenţa porozităţilor;
Impermeabile la fluidele din mediul bucal;
Păstrarea dimensiunilor şi a culorilor în timp;
Teoretic nu se fracturează.

64. La ora actuală, pe piaţă există mai multe sisteme care promovează materialele termoplastice, dintre care menţionăm:

65. Valplast – Valplast Int.Corp.;
Flexite – The Flexite Company;
Flexiplast – Bredent;
Succes FRS – Dentsply;
Proflex System – DR Dental Resource Inc.;
The.R.Mo.Free – If Dental.

66. Dintre criticile care se aduc acestui material, amintim:
Nu menţine dimensiunea verticală de ocluzie sub solicitările ocluzale directe;
Nu se poate lustrui foarte bine;
Nu are o rezistenţă suficientă la abrazie;
Se pigmentează în timp;
Acumulează placă.

67. Răşini de nouă generaţie fotopolimerizabile
Firma DeguDent (Austria) propune o răşină ECLIPSE fotopolimerizabilă care nu conţine polimetil metacrilat şi peroxid de benzoil. Compoziţia materialului este:

68. Oligomer uretan acrilic (TBDMA);
Dimetacrilat uretan (HDIDMA);
Acrilat de octadecil;
Dimetacrilat hexandiol;
Fotoiniţiatori;
Pigmenţi.

69. Avantajele materialului:
Se elimină o serie de etape ca realizarea machetei din ceară a viitoarei proteze, ambalarea ei, îndepărtarea cerii din tipar, introducerea acrilatului, polimerizarea şi dezambalarea;
Finisarea protezei este uşoară, nefiind gips pe ea;
Timp mai redus de lucru;

70. Dinţii nu sunt dislocaţi în timpul lucrului;
Consum redus de materiale clasice;
Reparaţia protezei se poate face cu acest material sau cu acrilate convenţionale (invers nu este posibil);
Reduce necesitatea ajustării protezei de către medicul dentist;

71. Biocompatibilitate prin absenţa monomerului;
Materialul are o flexibilitate excelentă;
Este rezistent la rupere şi impacturi;
Confort crescut pentru pacient deoarece materialul este mai uşor decît acrilatul clasic.

72. II. Bazele din metale Bazele metalice pot fi:
Integrale, utilizate la pacienţii cu intoleranţă la acrilate. Fixarea dinţilor artificiali se face prin sisteme de retenţie mecanică şi fizico-chimică. Au dezavantajul aspectului inestetic (culoarea metalului) al gingiei artificiale.

73. Parţiale, cel mai des utilizate datorită compromisului eficient între rezistenţa mecanică a ansamblului şi aspectul fizionomic al gingiei artificiale. La maxilar, bazele parţiale acoperă bolta palatină incomplet sau în întregime, trimiţând retenţii mecanice sub formă de reţele, ochiuri, filamente, etc., la nivelul şeilor şi uneori spre zona ,,Ah” în vederea acoperirii acestor zone cu acrilat. În aceste situaţii şaua protetică are două componente:

74. Partea metalică situată la distanţă de modelul de lucru şi care este înglobată în acrilat;
Partea acrilică care formează faţa mucozală şi faţa externă.

75. Avantajele bazelor din metal:
Grosime mult redusă (între 0,2 – 1 mm în funcţie de metalul utilizat) fiind mult mai confortabilă pentru pacient;
Rezistenţă mecanică mare, nu se fracturează;
Transmit variaţiile termice la mucoasă creând senzaţii naturale;

76. Fenomenul de îmbătrânire nu îi modifică structura şi rezistenţa ca la acrilate;
Igiena lor este superioară deoarece nu se îmbibă cu lichid bucal;
Exclud posibilitatea unor reacţii alergice (cele integrale).

77. Închiderea distală a protezei se poate realiza în metal, soluţie mai confortabilă pentru pacient, sau în acrilat, care are avantajul unor retuşuri mai uşoare.
Unul din dezavantajele clasice ale bazelor metalice este reprezentat de dificultatea reoptimizării prin căptuşire, aspect care este atenuat de noile sisteme de adeziune a polimerilor de metale.

78. Bazele metalice se pot confecţiona prin:
Prelucrări la rece: ştanţare, galvanizare;
Prelucrări la cald: topirea şi turnarea metalelor.

79. Bazele metalice se pot confecţiona din:
Aliaje de Co-Cr care realizează baze cu grosimea de 0,3 - 0,5 mm;

80. PROTEZĂ TOTALĂ CU BAZĂ DIN Co-Cr

81. Aurul şi aliajele sale. Aurul rămâne în actualitate la realizarea bazelor protezelor totale odată cu progresele tehnologiilor galvanice, rezultând piese protetice de o exactitate dimensională excelentă şi cu proprietăţi biologice îmbunătăţite. Sunt de fapt baze mixte metalo-plastice, stratul foarte subţire de aur galvanizat (0,15 - 0,2 mm) acoperind suprafaţa mucozală a unor mase plastice.

82. Baza din aur se poate realiza prin galvanoformare indirectă urmată de ataşarea ei la protează sau prin galvanodepunerea directă a unui strat de aur pe suprafaţa mucozală a protezei. Aceste proteze prezintă avantajele:

83. biocompatibilitate bună;
igienizare mai facilă;
adaptare foarte bună pe câmpul protetic;
sunt evitate fenomenele alergice, toxice cât şi absorbţia de salivă de către faţa mucozală a protezei.

84. BAZĂ DE AUR REALIZATĂ PRIN GALVANOFORMARE

85. Aluminiul cu o grosime de 0,8 - 1 mm;

86. Titanul cu o grosime de 0,6 - 0,8 mm
Titanul cu o grosime de 0,6 - 0,8 mm. Greutatea specifică a titanului (4,5 g/cm³) constituie un avantaj semnificativ, o proteză cu baza din titan fiind mai uşoară decât una confecţionată din acrilat. Alte avantaje ale titanului sunt rezistenţa la coroziune, biocompatibilitatea şi umectabilitatea superioară a metalului de către salivă.

87. Prezintă şi două dezavantaje:
trebuie supradimensionat pentru asigurarea unei rigidităţi minime cât şi pentru a facilita curgerea metalului topit în tipar;
preţul de cost mai ridicat.

88. Dinţii artificiali
Refac protetic dinţii naturali pierduţi prezentând aceleaşi caracteristici pe care le-au avut aceştia. Deoarece înlocuiesc organul pierdut ei reprezintă proteza propriu-zisă. Trebuie să îndeplinească o serie de condiţii:

89. 1.Funcţionale şi fiziologice:
Eficienţă masticatorie;
Aspect estetic rezonabil, cu posibilităţi de individualizare;
Rezistenţă mecanică la solicitările funcţionale şi parafuncţionale cât şi la impactele ocazionale;

90. Fonaţie corespunzătoare;
Refacerea estetică prin susţinerea părţilor moi;
Absenţa nocivităţii locale şi generale.

91. 2.Igienice: Să poată fi dezinfectaţi; Să permită o igienizare corectă;
Să nu prezinte suprafeţe poroase şi fenomene de îmbătrânire;
Să absoarbă o cantitate cât mai redusă de apă;
Să nu permită dezvoltarea agenţilor patogeni în suprafaţă sau profunzime.

92. 3. Tehnologice: Realizare tehnică simplă;
Fixare durabilă în bazele protezelor;
Posibilităţi de reparare şi reoptimizare.

93. 4. Reclamate de către pacient:
Aspect estetic;
Confort;
Eficienţă masticatorie.

94. 5. Economice:
Preţ de cost redus;
Durabilitate.

95. Clasificarea lor din punct de vedere al formei:
Dinţii frontali trebuie să răspundă fundamental cerinţelor fizionomice şi fonetice. Dinţii laterali trebuie să satisfacă în principal dezideratelor eficienţei masticatorii şi stabilităţii protezelor, rolul lor estetic fiind mai puţin pronunţat. Din această cauză dinţii frontali sunt întotdeauna anatomici pe când cei laterali pot fi grupaţi în trei mari categorii:

96. 1.Dinţi anatomici (cuspidaţi) concepuţi de Alfred Gysi şi care prezintă suprafaţa ocluzală, vestibulară şi o parte din cea orală asemănătoare cu a dinţilor naturali. Au înclinarea pantelor cuspidiene de ° în scopul obţinerii articulării cu balans general. Aceste valori sunt în concordanţă cu o pantă condiliană de 33° şi o traiectorie incisivă tot de 33°. După Gysi aceste valori reduc forţele orizontale şi este astfel îmbunătăţită stabilitatea protezei.

97. Avantajele dinţilor anatomici sunt:
Estetică corespunzătoare;
Eficienţă masticatorie.

98. Dezavantajele lor sunt date de:
Posibilitatea destabilizării protezelor;
Traumatizarea ţesuturilor din vecinătate mai ales atunci când resorbţia crestelor este accentuată.

99. Tot în această categorie pot fi incluşi şi dinţii semianatomici (uşor cuspidaţi) cu o înclinare a pantelor cuspidiene la °. Aceste valori corespund unei traiectorii condiliene de 33° şi a unei traiectorii incisive de 0°. Reducerea înclinării pantelor cuspidiene nu determină în mod necesar eliminarea solicitărilor laterale la nivelul protezelor.

100. Avantajul acestor dinţi sunt:
Mai uşor de montat şi echilibrat;
Dau o mai mare libertate mişcărilor mandibulei;
Solicitările laterale transmise protezelor sunt mai reduse.
Dezavantajul lor major îl reprezintă aspectul estetic mai redus.

101. 2) Dinţii neanatomici (necuspidaţi) prezintă faţa ocluzală fără relief având următoarele avantaje:
Construcţia protezelor este simplă atât ca tehnică cât şi ca aparatură;
Realizarea raporturilor dento-dentare pe o arie de contact crescută;

102. Generare de solicitări orizontale minime;
Autoîntreţinere bună a raporturilor ocluzale.
Dezavantajele dinţilor neanatomici sunt reprezentate de:
Estetică redusă;
Eficienţă masticatorie scăzută.
Aceşti dinţi au indicaţie majoră la pacienţii cu corelare musculară deficitară.

103. 3) Dinţii speciali ce sunt construiţi pe principii mecanice în vederea sporirii eficienţei masticatorii şi stabilităţii protezelor totale. În general reprezintă tehnici de autor, în cadrul unor scheme ocluzale distincte, contribuind în anumite condiţii la îmbunătăţirea masticaţiei. Ei însă sunt respinşi de majoritatea pacienţilor şi practicienilor datorită morfologiei lor diferite de a dinţilor naturali cât şi datorită marii dificultăţi de obţinere a unei articulări balansate.

104. Clasificarea dinţilor din punct de vedere al materialului din care sunt confecţionaţi:
Dinţi artificiali din mase plastice
Dinţi artificiali din mase ceramice
Dinţi artificiali din metale
Dinţi artificiali micşti: metalo-plastici sau metalo-ceramici

105. Dinţii artificiali din mase plastice
Astăzi sunt utilizaţi în proporţie de 85% la confecţionarea protezelor totale. Ei sunt folosiţi cu precădere în următoarele situaţii:
La proteze unimaxilare când antagoniştii sunt confecţionaţi din aliaje nobile, răşini acrilice sau diacrilice, pentru a preveni o uzură exagerată a acestora;
Când antagoniştii sunt dinţi naturali cu nivel crescut de uzură sau cu mobilitate importantă;
Când este un câmp protetic deficitar.

106. 1. Dinţii artificiali din polimetacrilat de metil
Sunt cel mai frecvent utilizaţi, fiind obţinuţi industrial sau manufactural (în laboratorul de tehnică dentară) în matriţe metalice în care se introduce o pastă obţinută prin amestecul monomerului cu polimerul, polimerizarea obţinându-se de obicei cu ajutorul căldurii (termopolimerizare).

107. Avantajele lor:
Se leagă chimic cu şeile protezelor, legătura fiind puternică, durabilă;
Pot fi modificaţi ca formă, relief vestibular şi volum prin şlefuire pentru obţinerea armoniei dento-faciale;
Pot fi individualizaţi (ajustaţi) ocluzal în concordanţă cu arcada antagonistă, deci cu stereotipul individual de masticaţie;

108. Luciul pierdut se poate reface uşor;
Nu necesită aparatură complicată pentru montare şi ajustare;
Au greutate redusă;
Înlocuirea lor în caz de fracturare sau dislocare se face cu uşurinţă;
Au un preţ de cost mai redus.

109. Dezavantajele lor:
Au o instabilitate cromatică datorită fenomenului de îmbătrânire;
Au o structură mai puţin compactă (porozitate) care favorizează impregnarea cu lichid bucal şi bacterii;
Au o rezistenţă mecanică scăzută la abrazie ceea ce duce la modificarea reliefului ocluzal, ineficienţă masticatorie, disfuncţie ocluzală şi modificarea dimensiunii verticale de ocluzie.

110. Din punct de vedere chimic sunt compuşi din polimetacrilat de metil copolimerizat cu agenţi de reticulare. În zonele de fixare în baza protezelor concentraţia agentului de reticulare va fi mai redusă, pentru a facilita adeziunea chimică la acest nivel.

111. Dinţii artificiali confecţionaţi industrial se realizează prin injectare în straturi în ştanţe metalice unde sunt polimerizaţi la 250°C şi sub presiune de 8 N/cm². Această polimerizare le conferă calităţi superioare:

112. Structură compactă, fiind mai greu penetraţi de lichidul bucal
Structură compactă, fiind mai greu penetraţi de lichidul bucal. Porozitatea este absentă la suprafaţă şi la un milimetru adâncime;
Proprietăţi mecanice sporite, abrazându-se într-un ritm ceva mai lent;
Stabilitate cromatică mai mare în timp.

113. Referitor la cromatică, aceşti dinţi trebuie să aibă cel puţin două nuanţe, una mai transparentă în zona incizală sau ocluzală şi una de bază, iar trecerea între nuanţe va fi gradată. Astăzi însă, majoritatea producătorilor realizează dinţii acrilici în trei nuanţe (masă dentinară, de colet, incizală) adăugându-se chiar substanţe fluorescente.

114. Problema obţinerii unor dinţi cu nuanţe apropiate de cele naturale s-a realizat prin ,,efectul de perlă”, care constituie o calitate optică a materialului original. Acesta se manifestă printr-o transparenţă particulară, nu doar la nivelul marginii incizale, ci al dintelui în întregime, în condiţiile de luminozitate ale cavităţii bucale.

115. Firma Ivoclar (Lichtenstein) a obţinut acest efect prin încorporarea în masa acrilică a unor particule a căror dimensiuni corespund diferitelor lungimi de undă ale culorilor ce compun lumina.

116. Aceste elemente numite ,,elemente opace” absorb undele cele mai lungi şi difuzează undele mai scurte, ceea ce explică irizarea albăstruie a dintelui atât sub influenţa luminii naturale, cât şi în lumină artificială, neutralizând nuanţele gri-întunecate care caracterizează fundul cavităţii bucale. Efectul de perlă este marcat prin iniţialele ,,PE” care apar pe unele garnituri de dinţi produse de firma mai sus amintită.

117. Dinţii artificiali confecţionaţi manufactural:
Ar putea fi numiţi ,,dinţi de strictă necesitate” deoarece sunt folosiţi foarte rar, când nu există dinţi fabricaţi sau când cei care sunt nu corespund cazului clinic (culoare, formă, dimensiune). Ei sunt inferiori calitativ celor obţinuţi industrial deoarece:

118. Au o structură mai puţin compactă;
Se abrazează intens;
Îşi modifică culoarea prin îmbătrânire mai rapidă;
Sunt penetraţi de lichidul bucal şi se impregnează de resturi alimentare.

119. Metode de confecţionare:
În tipare (ştanţe) metalice procurate din comerţ sau confecţionate chiar de tehnicieni prin turnare din bronz sau aliaje inoxidabile, după imprimarea prealabilă a unor garnituri de dinţi de forme şi dimensiuni diferite.

120. Tiparele sunt formate din două părţi care se asamblează printr-un sistem asemănător chiuvetelor pentru polimerizarea acrilatelor. Datorită pereţilor rigizi, dinţii rezultaţi au o structură mai compactă, necesitând o prelucrare minimă faţă de dinţii realizaţi prin celelalte două metode.

121. TIPAR METALIC

122. În tipar pasta acrilică se poate introduce prin mai multe metode:
Pregătirea pastei direct în tipar: se introduce mai întâi pulberea adăugându-se apoi lichidul. Metoda nu permite realizarea nuanţelor coloristice;
Introducerea pastei deodată în tipar: pasta se introduce direct în cele trei nuanţe coloristice (de bază, colet şi incizal). Există posibilitatea întrepătrunderii culorilor în timpul presării;

123. Introducerea pastei în două etape: se introduce mai întâi pasta care are culoarea de bază, se închide tiparul şi se presează. Se deschide apoi tiparul, cu un bisturiu se îndepărtează prin două tăieturi oblice o parte din culoarea de bază în zona de colet şi în cea incizală (ocluzală), creându-se spaţiul necesar în care se introduc pastele cu culoare de colet şi incizală. Se închide din nou tiparul şi se presează. În acest mod culorile nu se întrepătrund.

124. INTRODUCEREA CULORII DE BAZĂ

125. INTRODUCEREA CELEI DE A DOUA CULORI

126. În tipare de gips (de preferinţă de tip moldano) în care se imprimă în prealabil garnituri de dinţi diferite ca formă şi mărime. Imprimarea lor se face în poziţie orizontală pentru a exista posibilitatea repartizării culorilor. Tiparul este realizat în cele două jumătăţi ale chiuvetei după tehnica de ambalare pentru faţete, coroane sau punţi din acrilat.

127. TIPAR DIN GIPS

128. Dinţii obţinuţi în tipare de gips, care au pereţii mai puţin rigizi, prezintă următoarele dezavantaje:
Necesită o prelucrarea mai intensă;
Tiparele se deteriorează (se fracturează marginile) la îndepărtarea dinţilor;
Pentru evitarea abaziei la dinţii laterali din acrilat, unii autori recomandă ca aceştia să fie confecţionaţi cu suprafeţe ocluzale metalice, obţinute prin turnare.

129. În amprente-tipar din materiale siliconate, este o metodă mai laborioasă care presupune următoarele etape:

130. Amprentarea unei anumite garnituri de dinţi cu un material siliconic aşezat într-un cadru care să-i păstreze o anumită grosime;
După priza materialului de amprentă în negativul amprentei-tipar se picură ceară topită, realizându-se prin modelare individualizată macheta de ceară a dinţilor artificiali;

131. Machetele sunt detaşate din macheta-tipar şi ambalate în masă de gips, obţinându-se tiparul;
Prepararea, introducerea şi polimerizarea răşinii acrilice;
Dezambalarea şi prelucrarea individuală a dinţilor.

132. Legătura chimică dintre baza protezei şi dinţii artificiali din polimetacrilat de metil se obţine foarte uşor. În acest sens este indicat a se îndepărta prin sablare stratul sticlos (neted) de pe suprafaţa dinţilor, ceea ce asigură legătura cu baza protezei.

133. 2. Dinţii artificiali din răşini diacrilice compozite:
Sunt mai rar utilizaţi deşi au o rezistenţă mecanică crescută faţă de cei din polimetacrilat de metil. Ei prezintă o serie de avantaje ca:

134. Efecte estetice mult îmbunătăţite;
Stabilitate cromatică, în timp, mai bună;
Fenomenul de îmbătrânire este mult redus;
Proprietăţi mecanice superioare;
Contracţie mai scăzută la polimerizare;
Dilatare termică scăzută;
Absorbţie scăzută de apă.

135. Faţă de dinţii ceramici au avantajele:
Unirea chimică cu baza protezei;
Modulul de elasticitate;
Rata normală de abraziune a dinţilor antagonişti;
Posibilitatea prelucrării şi relustruirii;
Absenţa zgomotului la contactul cu antagoniştii.

136. 3. Dinţii artificiali din răşini poliamidice:
Nu s-au impus în practica de zi cu zi datorită unor mari neajunsuri:
Prin uzura lor se descoperă capetele fibrelor de sticlă cu potenţial iritativ asupra părţilor moi orale;
Modificări cromatice evidente;
Elasticitate redusă;
Tehnologie de realizare laborioasă.

137. 4. Dinţii artificiali din răşini policarbonate:
Deşi prezintă o serie de proprietăţi favorabile (rezistenţă mecanică crescută, absenţa porilor), datorită tehnologiei pretenţioase nu s-au impus în practică.

138. Dinţii artificiali din mase ceramice
Sunt realizaţi numai industrial, poartă numele şi de dinţi minerali şi în compoziţia lor intră următoarele materiale de bază:

139. Feldspatul care are rolul de a creşte transluciditatea (peste 90%);
Cuarţul care le dă rezistenţă (0 - 30%);
Caolinul care determină opacitatea (0 -2%);
Lianţi;
Coloranţi;
Compuşi alcalini.

140. Dinţii artificiali ceramici sunt utilizaţi mai ales în cazul edentaţiilor totale bimaxilare, în condiţiile unor câmpuri protetice bine exprimate şi atunci când există suficient spaţiu protetic între crestele edentate.

141. Avantajele lor:
Au o culoare identică cu cea a dinţilor naturali datorită translucidităţii;
Au stabilitate cromatică în timp;
Au o structură compactă fiind impenetrabili;

142. Inerţie chimică, fiind insolubili în majoritatea solvenţilor;
Rezistenţă crescută la uzură, nu se abrazează, eficienţa masticatorie nu se modifică în timp, de asemenea nu permit modificarea dimensiunii verticale de ocluzie.

143. Dezavantaje:
Sunt casanţi, se pot sparge chiar în timpul prelucrării sau în contact cu corpuri dure;
Se fisurează la şocuri termice, la impacte sau solicitări tip pârghie;
Se leagă mecanic de şaua protezei (putându-se desprinde mai ales dacă nu au fost bine curăţaţi de ceară), chimic (prin silanizare) sau prin ambele metode;

144. Necesită utilizarea articulatorului la montarea lor;
Nu permit individualizarea ocluzală prin frezaj pentru că îşi pierd luciul;
Nu permit modificări de formă şi volum din aceleaşi motive;

145. Duritatea lor foarte mare abrazează dinţii arcadei antagoniste de altă compoziţie (dinţi naturali, acrilici, aliaje nobile);
Dacă dinţii ambelor arcade sunt ceramici, la intercuspidare rezultă un zgomot specific (,,de castagnete”);
Sunt neeconomici necesitând numeroase garnituri;
Au un preţ de cost mai ridicat.

146. Legătura mecanică între dinţii artificiali de porţelan şi şaua protezei se face pe o suprafaţă redusă cu ajutorul:
Crampoanelor scurte butonate din crom-nichel sau aurificate pentru dinţii frontali;
Cavităţilor retentive pentru dinţii laterali.

147. MIJLOACE PENTRU LEGĂTURILE MECANICE

148. Alegerea unui anumit tip de dinte artificial trebuie să se facă individualizat, pentru fiecare pacient în parte, pentru a se obţine cel mai bun compromis între funcţie, stabilitate şi confort. În stabilirea unei decizii se va ţine seama de următoarele:

149. Statusul general al pacientului;
Vârsta lui;
Gradul de coordonare neuro-musculară;
Calitatea câmpului protetic şi raportul dintre creste;
Experienţa pacientului cu un anumit tip de dinţi artificiali;
Pretenţiile sale estetice.

150. Din analiza avantajelor şi dezavantajelor dinţilor artificiali din acrilat şi a celor ceramici, se recomandă montarea dinţilor de ceramică la proteza maxilară şi a celor acrilici la proteza mandibulară deoarece:

151. Dinţii maxilari fiind mai vizibili necesită o refacere cât mai estetică;
Proteza maxilară superioară are condiţii mai bune de menţinere şi stabilitate;

152. Duritatea diferită a dinţilor artificiali de pe cele două arcade neutralizează o parte din sarcinile ocluzale transmise către câmpul protetic mandibular;
Dinţii din acrilat ai protezei inferioare sunt ajustaţi funcţional de către dinţii ceramici mai duri ai protezei superioare. După o perioadă de timp însă, se ajunge la o abrazare contraproductivă a dinţilor inferiori.

153. Unii autori recomandă montarea dinţilor artificiali ceramici şi la proteza inferioară deoarece aceştia fiind mai grei duc la creşterea greutăţii protezei şi implicit la creşterea menţinerii pe câmpul protetic, mai ales în cazul crestelor atrofiate, neretentive.

154. Numărul dinţilor la o proteză totală este de 14, al treilea molar nu se montează. Prezenţa acestuia ar genera contacte distale care ar disloca proteza. În cazuri de atrofie accentuată a crestei alveolare maxilare sau de direcţie ascendentă pronunţată a crestei alveolare mandibulare, se montează 12 dinţi, renunţându-se la al doilea molar sau la unul dintre premolari.

155. Dinţii se realizează cel mai frecvent pe cale industrială (prefabricaţi) şi se găsesc în comerţ intr-o gamă foarte variată de forme, mărimi şi culori. Cheile de culori utilizate pentru alegerea culorii dinţilor artificiali, în funcţie de nuanţele pigmenţilor utilizaţi, cuprind patru grupe distincte:

156. NUANŢE DE CULORI Brună Gălbuie Gri-albăstruie Roz-portocaliu
La rândul ei fiecare nuanţă poate să aibă mai multe intensităţi ale culorii, în funcţie de firma producătoare.

157. Dinţii artificiali se livrează în garnituri fixate pe o bucată din material plastic prin intermediul unei benzi de ceară, grupaţi în următoarele tipuri de garnituri:

158. Garnituri a câte 6 dinţi frontali superiori;
Garnituri a câte 6 dinţi frontali inferiori;
Garnituri a câte 12 dinţi frontali superiori şi inferiori;
Garnituri a câte 8 dinţi laterali superiori;
Garnituri a câte 8 dinţi laterali inferiori;
Garnituri a câte 16 dinţi laterali superiori şi inferiori;
Garnituri a câte 28 dinţi superiori şi inferiori.

159. Pe fiecare garnitură sunt marcate prin însemne specifice tipul, mărimea, forma (în dreapta) şi culoarea (în stânga).

160. GARNITURĂ DE DINŢI

161. DETERMINAREA CULORII DINŢILOR

162. CHEIE DE CULORI VITA CLASICĂ

163. CHEIE DE CULORI VITA 3 D MASTER

164. În alegerea dinţilor artificiali trebuie să se ţină seama şi de caracteristicile lor reprezentate de următoarele:

165. 1. Culoarea dinţilor: este un element care participă activ la realizarea armoniei dento-faciale. Marea diversitate a nuanţelor de culori este determinată de:
Vârstă: la pacienţii mai în vârstă dinţii au nuanţă mai galbenă şi mai puţin transparentă;

166. Sex: femeile în general au dinţii mai deschişi la culoare decât bărbaţii;
Tipul constituţional: tipii atletici au dinţii mai galbeni, mai pigmentaţi;
Culoarea părului, a ochilor, a pielii se armonizează cu dinţii care prezintă o culoare mai deschisă.

167. 2. Volumul dinţilor este variabil existând o gamă diversă de mărimi, fiind dependentă şi de tipul constituţional al pacientului.

168. 3. Forma dinţilor: este o caracteristică în special a dinţilor frontali. Diferă de la caz la caz şi participă la realizarea unor proteze individualizate. Conturul geometric în care se înscriu marginile feţelor vestibulare poate fi variat. Conturul feţei vestibulare a incisivului central superior, dintele cu rol principal în fizionomie, poate fi corelat cu conturul facial. Astfel incisivii centrali superiori se pot înscrie într-un pătrat, dreptunghi, triunghi sau oval.

169. Relieful feţei vestibulare, cu un aspect mai mult sau mai puţin convex, apropiat de cel plan, este de asemenea în corelaţie cu profilul facial.
Aspectul marginii incizale poate să păstreze nemodificat conturul primar sau să fie unul secundar, rezultat în urma abraziunii. Se produce o uzură mai ale la nivelul muchiilor incizale în decursul anilor de contacte dento-dentare, margini care pot deveni mai ascuţite sau dimpotrivă se transformă în suprafeţe incizale.