1. Limba română contemporană: Stilistica Cursul 2
Stilistica oralităţii. Oralitate/scris
(29 noiembrie 2011)

2. Câte stiluri funcţionale are limba română?
- în anii '60-'70 se vorbea de "sistemul stilistic"
Ierarhizare: între nivelul cel mai abstract – limba - şi cel mai concret: text, discurs, mesaj individual – există nivele intermediare: varietăţi socio-culturale, registre, stiluri funcţionale, stiluri colective, limbaje speciale, subcoduri
dimensiune istorică: varietăţile limbii se dezvoltă în timp, se multiplică (iniţial: limbaj magic/mitic – cotidian; terminologie a ocupaţiilor – vânătoare, pescuit)
Câte? Care? În ce relaţii? E greu de imaginat un "sistem" perfect delimitat, ierarhizat etc.
- opoziţia principală: popular / cult (legat de oral / scris)
- spontan / instituţionalizat (normă explicită)

3. Diversitatea stilistică a limbii române
Limba românǎ eo
limbaj popular (necultivat) limbaj cult (literar)
eo eo
limbajul popular rural limbajul popular urban
[=se realizează argotic /\ familiar (colocvial)
în variante regionale] argoul interlop / argoul comun
cotidian (de conversaţie)
artistic: proză / poezie
tehnic?
solemn?

4. limbaj cult (cultivat, literar)
eooo
limbajul standard limbaje ştiinţifice şi tehnice  [limbaje de specialitate, limbaje speciale] eo.....
limbaj juridic-administrativ
limbaj publicistic
limbaj publicitar
limbaj politic
limbaj religios
limbaje artistice eo

5. Ex.: limbajul sportiv stilul epistolar limbajul modei
pe lângă marile domenii – şi zone specializate restrânse: sunt subordonate principalelor "stiluri" sau nu?
nu sunt în număr infinit; demne de interes, indiferent de încadrare
- unele pot fi tipuri de texte / discursuri
- la intersecţia unor categorii şi criterii
Ex.: limbajul buletinului meteo: popularizare ştiinţifică - limbaj ştiinţific + discurs mass-media, cu adresabilitate largă + text de previziune
- clasificarea e bună când serveşte descrierii
Ex.:
limbajul sportiv
stilul epistolar
limbajul modei
al buletinului meteo
al horoscopului...
etc.

6. Stilistica oralităţii
Tipul specific de manifestare: dialogul: forma primă, naturală, de manifestare a limbajului
a. Trăsăturile definitorii ale oralităţii - universale (care derivă din situaţia de comunicare)
b. Caracteristici lingvistice – particularităţi ale unei limbi date
c. Marcarea în scris  efecte de oralitate *
Oralitate reală transcrisă / Oralitate spontană în scris (interferenţe)/ Oralitate simulată

7. Trăsăturile definitorii ale oralităţii
1. Realizare sonoră
2. Comunicare directă, faţă în faţă
3. Caracter spontan
4. Secvenţialitatea mesajului

8. Textul A Tip de oralitate
Tocmai. No – erau multe, multe d-astea... au fost multe măgării. Nu puteai să vorbeşti, orice s-ar spune. Bă, ceea ce spune şi fi-miu, ce bă – nu puteaţi să deschideţi gura? du-te bă, că nu mai mâncai pâine tu din asta care ţi-am făcut-o eu, dacă nu tăceam... şi ş-aşa eu am fost ţâfnos. […] Mă trimite – eram membru de partid, mă trimite la... pe... ă... era... o... ă... un fel de... ă... loc, nu ă... cum să zic eu... ă... un loc de protocol pentru organizarea vizitelor de lucru... aşa, pentru organizarea de către partid a ă... tuturor şmecherilor care trebuiau să aplaude ă... pe tovarăşu... La aeroport. Chemau profesorii ca să organizeze deplasarea copiilor pentru aeroport. Zic – bă, cu asta vă ocupaţi voi în Bucureşti?
Tip de oralitate
1. Realizare sonoră
2. Comunicare directă, faţă în faţă
3. Caracter spontan
4. Secvenţialitatea mesajului

9. 1. Realizare sonoră
- dispune de mijloace suplimentare de expresie ("suprasegmentale") – pe care punctuaţia le transcrie foarte parţial
 intonaţia (variaţiile de înălţime care formează curba melodică a enunţului) = componentă obligatorie a unui enunţ / "accent străin" = caracter continuu
Bibl.  Laurenţia Dascălu-Jinga, Melodia vorbirii în limba română, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 2001.

10. - funcţie sintactică – elipsa; "Dan a scris, Maria – nu"; tipuri de relaţii "Dai, n-ai", "Vrei, nu vrei, pleci"
- funcţie modală – caracterizează / indică actul de limbaj (întrebare / aserţiune / ordin etc.). ex.: Dan stă aici/?/./!/
- întrebarea totală – contur ascendent; întrebările parţiale – descendent; aserţiunea etc.
- şi alte strategii pragmatico-textuale: cerere de repetare ("Cine a venit?"), citare (+ distanţă ironică), paranteză
- funcţie contrastivă - marchează emfaza, subliniază părţi ale enunţului prin contrast (accentul frastic)
- actualizează presupoziţii diferite: că era de aşteptat...
ex. "Dan stă aici". "puţină minte“ "Dumnezeu ştie".
- nu structuri de emfatizare ("e el cel care a venit")

11. - funcţie expresivă – adaugă informaţii privind atitudinea afectivă a L
- în parte convenţionalizate - cel mai greu de descris
ex.: Dan stă aici?! – surpriză, bucurie, durere
Obs.: limitele punctuaţiei şi ortografiei (,.:;!?...( –); majuscule, subliniere / cursive); dar şi limitele transcrierilor fonetice
- intonaţia e purtătoare de informaţie cu caracter parţial convenţionalizat, dar nu univoc

12. Ex.: "Vânturilor, valurilor"
 accentul
– în română acc. de intensitate (nu înălţime) – dar şi asociat cu o lungime mai mare
- liber (nu fix) – sil. ultimă, penultimă, antepenultimă, ...; frecvenţa creşte datorită articolului postpus:
Ex.: "Vânturilor, valurilor"
- parţial mobil în flexiune şi în derivare: flexiunea verbală (pleacă / plecasem / plecat); a trece / trecător
- cuvintele mai lungi şi compusele au accent secundar: rezervă, folosită în vorbire, în funcţie de ritmul frazei: douăzeci: 20, 21, 22 // douăzeci de zile
- negaţia atrage accentul (informaţie importantă): citesc / nu citesc; aude / n-aude
- accent ocazional – afectiv, emoţional – la începutul cuvîntului (ex-traordinar)

13. pauze – de diferite durate, cu diferite funcţii
- fiziologică (de respiraţie)
- semantică (cu intenţie: subliniere)
de ezitare – vocalele neutre – ă (starea de repaos); cuvinte de umplutură (asta, ăla...)
 cantitate – lungiri de sunete – cu valori afective (bucurie, mirare, ezitare...)
ex.: el eee... ; pe miiine?!
 debit – viteza rostirii – variaţii nemarcate
efecte: eliminarea pauzelor dintre cuvinte, fonetică sintactică, sincope
 ritm – succesiunea regulată a silabelor accentuate / neacc.

14. nivel fonetic: modificări
Valoarea raportului scriere / pronunţare:
- româna – ortografie "fonetică", "fonologică", cu cîteva excepţii
- excepţiile = locul de manifestare al mărcilor oralităţii: ieu, ieste, egzact împrumuturi recente (homleşi) – şi popular, necultivat – dar evocă realizarea sonoră
- efectele pronunţării non-standard (inculte / regionale) dosarili
- efectele pronunţării non-solemne, în tempo rapid: fonetică sintactică, dispariţii de sunete: poa'să vină omu: adu(ci_ce)asul, o(pt_b)utoaie : apostrof

15. - unitatea nu e cuvântul, ci grupul fonic (purtător de accent) – sunt uzuale legăturile între cuvinte, eliziunile, formele conjuncte
Ex. Cine-ţi scrie? – legare din raţiuni fonetice
Nu ţi-am scris? – reguli, ierarhie de aplicare
cre'că / cică
N-am putut s-aduc lucrarea, c-am făcut-o c-un coleg.
- grade diferite de permisivitate
- diferenţă stilistică colocvial / oficial
- faza I – hiatul devine diftong; unde nu – dispare, eliziune (te-aştept; s-aştepte!)
- î iniţial: nu are  n-are // nu întreabă  nu-ntreabă

16. - mai ales în tempo, debit rapid, nu sînt pronunţate uniform, egal de clar, toate părţile cuv.
- fenomene de sandhi (fonetică sintactică)
- accidente fonetice
- reducerea hiatului
Ex.: am avusstări, miam dasseama, kestiilästea
"să-n găses şi ieu soţia" "să-j găsească" "prea ieji zăpăcit" "a pleca dă lîngă babă"
– unele se explică şi prin neglijenţă, necunoaşterea regulilor
vorbirea cunoaşte o evoluţie mai rapidă decît scrisul (mai conservator)
Factori: - lingvistici (coarticulaţia)
- psihologici (ritmul mai rapid al gândirii)
- lexicali (analogia)
- caz aparte – în rom. generalizată căderea lui –l: formal / informal, oral / scris; în expresii (ca dracu, ca omu, cu stîngu-n dreptu - Butimanu) – cu sau fără apostrof;

17. - acţionează un principiu al minimului efort
asimilarea: apsent, ciolofan
anticiparea: indentic, cîini
propagarea: genunchi, înfinge
disimilarea (diferenţierea) tac'tu, colidor, propiu, Ruxanda
dispariţii – afereza ('neaţa, mata, Nelu)
sincopa (domle, plovăr, geamurle)
apocopa / trunchierea (încoa', juma', tre', Pata, bac)
apariţii – epenteza – optîsprezece
- proteza – îs, alăută, aromân
metateza - aeropag
evitarea hiatului – diftong (sinereză) varietate, asfixiat, revoluţie, social
- epenteză
- contracţie – alcol, fică

18. - nivel suprasegmental
- ortografie, punctuaţie (abuz de semne de exclamaţie, de ghilimele)
- cantitatea: repetarea literei; puncte de suspensie în cuvânt (I. Golescu, Creangă): bu...nă
- sugerarea tempoului, a debitului rapid: dispariţii de sunete, scrieri de grupuri sintactice fără pauză "Careşlangailar'?" (Goma)
- sugerarea tempoului lent: silabaţie
- accentul, sublinierea: majuscule (abuz)

19. Textul B Ce marchează? - trăsături - fenomene Cum le marchează?
Foaaaarte frumos film! Băiatu', care era Jerarfilip, vine la început pe un cal alb şi frumos pe un drum pîn pădure şi departe, pe un deal, se vede un castel. Pe urmă îl vezi cum intră în castel pe o poartă de fier şi merge undeva, într-o piaţă de acolo, din castel. Şi-acolo băiatu' se ia la bătaie cu un burtos, un jandarm care nu-i lăsa pe ţărani să vîndă ce-aveau şi ei p-acolo. Maamă ce l-a mai bătut, ce i-a făcut! Ha-ha-ha! I-a pus un coş de papură-n cap, a tăiat o sfoară cu sabia şi i-a căzut în cap o scîndură, i-a dat brânci într-un ţarc cu porci... A venit şi gărzile, da' băiatu' se lupta cu trei şi cu patru deodată şi odată se opintea în sabie şi-i dădea pe toţi de-a berbeleacu' în mocirlă. Mamă, ce bătaie !
Ce marchează?
- trăsături
- fenomene
Cum le marchează?

20. 2. Comunicare directă, faţă în faţă
a)- implică mijloace non-verbale –gesturi – de arătare (deixis)
- de subliniere
- expresive, semnificative
- mimică (afectivitate)
b)- se recurge la context – prin deictice – elementele lingvistice care se decodează prin referire la situaţia de comunicare (aspectele indiciale ale lbj., "gesturi verbale") eu-aici-acum
- el, ăsta, celălalt – cînd nu sînt anaforice
- timpurile verbului
- articolul (mama, tata; "Dă-mi caietul!")
- verbe ca a veni
("subiectivitatea limbajului")
c) - se recurge la implicit
- verificarea presupoziţiilor, corectare
- vag, aproximare (nu ştiu ce)

21. Textul C
Fumau în tăcere, tuşind din cînd în cînd şi scuipînd gros. Bă, da' frig mai e... am îngheţat de zici ce-i aia. Gata, io-i dau drumu'. Begonie se ridică, aruncă chiştocul şi sări în groapă. Apucă lopata şi o înfipse adînc sub conductă. Se auzi un zgomot sec, urmat de un pîrîit. Pe urmă, nimic. Şefule, ce faci acolo? Linişte. Să ştii că ăsta şi-a rupt vreun os, dracului. Hei! Da' răspunde, dom'le, o dată! Begonie îşi iţi capul peste buza şanţului. Se hlizea cu gura pînă la urechi. Trandafir şi Laur îl priviră întrebător. Ce-ai de te rîzi? Am auzit crăpînd ceva acolo, jos, ce-a fost? Begonie le făcu cu ochiul. Ia coborîţi voi încoa', să v-arăt ceva grozav... Cei doi săriră fără să mai ceară alte explicaţii. În fundul şanţului apa mustea sub cizme. Begonie îi privea printre gene, mutîndu-şi greutatea trupului de pe un picior pe altul. În mîna dreaptă ţinea un craniu micuţ, spart, plin de noroi. E, ce ziceţi de-ăsta? Nu-i o minunăţie? (Răzvan Petrescu, Şansa)
Ce marchează?
- trăsături
- fenomene
Cum le marchează?

22. 3. Caracter spontan = firesc, puţin controlat, neelaborat Consecinţe:
– erori, neglijenţe  Obs.: Labov 1972: contestă opinia generală despre negramaticalitatea comunicării orale – falsă; de fapt, 75 % din enunţuri sînt absolut corecte; în rest – devieri sistematice: 1) elipsa; 2) bîlbîiala, ezitarea; 3) început greşit (anacolut) – rămîn 2% greşite (în genere, erori pe care persoanele respective le fac şi în scris)
– prezenţa afectivităţii
Tendinţe contradictorii: c) inovaţie, expresivitate (din afectivitate, legare de concret)
d) - clişeizare, stereotipie – comoditate, mijloc facil de comunicare, bazat pe acordul prealabil al interlocutorului
 Obs.: pitorescul argoului, al vorbirii populare / sărăcia (sărăcirea) limbajului (ticuri) / dicteul auomat care produce platitudini

23. 4. Secvenţialitatea mesajului
(desfăşurat în timp, unidirecţionat: nu oferă nici E nici R posibilitatea de a reveni asupra sa)
Consecinţe: - simplitate a construcţiei
- repetiţie, redundanţă, insistenţă (mijloace suplimentare prin care se compensează posibile pierderi)
- discontinuitatea – posibile incoerenţe, ezitări
- autocorectări, reformulări
- semnale discursive

24. - fenomene generale: altă sintaxă Discontinuitatea
Fenomene sintactice
- fenomene generale: altă sintaxă
Discontinuitatea
- Absenţa relaţiilor sintactice între părţile constitutive ale unui enunţ (incidente, omisiuni, reformulare, adiţionare)
- Lipsa unor concordanţe (acord)
= Anacolutul
modificarea de către locutor, în interiorul enunţului, a proiectului sintactico-semantic iniţial
Ex. Ăştia trebuie să le dai bani mulţi.
Elipsa –

25. Fenomene pragmatic-textuale
Dialogul
- coerenţa anaforică
conectori
mărci discursive
auzi, vezi, ştii, lasă păi, de hai, haide, ia măi, mă, bre, fă, băi, bă of, mamă... iată, uite, iaca

26. Textul D
shi io am gatit (iar gatim la fel!) de aceea am lipsit de la chestionar! de fapt , in ordinea numerelor de pe tricou, am ajuns acasa, am intrebat-o pe fi-mea daca se culca, a zis ca nu, i-am predat tefoanele mobile pe care putea sa ma sune fi-mea cealalta si i-am zis sa vorbeasca cu ea! (eu am omis sa-i spun ce sa-i spuna , ea a uitat sa ma intrebe, asa ca i-a zis scurt : amma doarme , cand asunat aia, si io am dormit de pe la 19 la 21, desi trebuia sa mergem impreuna undeva la ora 20 ca de-aia ma suna… sunt sigura ca sunt foarte coerenta!) m-am dus deci sa ma culc, am dashkis lap top-ul , am vazut postul nou, i-am recomandat lu nedo sa mai scrie o data si m-am culcat!) m-am sculat, am dat telefoane, am schimbat locul unor ghivece, am tuns plante , am schimbat pamintul in alte ghivece, am pus rufele calcate pe la locurile lor, am executat o supa de curcan precum si o friptura din acelasi animal si pipote la tigaie; am mincat ; am baut; am pus un borcan cu miere zaharisita la bain-marie sa se de-zahariseasca; e inca pe foc, amintitzi-mi sa-l iau de-acolo la un moment dat!
Ce marchează?
- trăsături
- fenomene
Cum le marchează?

27. Raportul oral-scris: D
Raportul oral-scris: D. Tannen 1982 – le defineşte prin cîte o trăsătură: scrisul – integrare, oralitatea implicare
De fapt, O = contextualizată – deci "textul" e fragmentar. S integrează, compensează
S permite o anume detaşare
- De fapt, şi O structurează, ierarhizează – pentru a memoriza. S permite lista
- De fapt, şi scrisul contextualizează – prin mijloace grafice auxiliare – legătura cu o imagine, o schemă, un element de cod non verbal
- tipuri de text: adresa, preţul.... Ex.: Puşcariu – "Of. poştal e rugat să predea această scrisoarea domnului..."

28. Transpunerea oralităţii în scris
intenţionată / non intenţionată // specializată, tehnică (norme, convenţii)
scopuri: autenticitate, simplitate, umor
mijloace
 Scrisul de-contextualizează, se pierd foarte multe informaţii. De aici, nevoia de a reintegra – prin convenţii specifice şi prin explicaţii libere ("zise el repede, cu o voce plină de speranţă").
Obs.: dificultatea de a înţelege transcrieri autentice – care par absurde.

29. S/O
- distanţa redusă între S şi O: permeabilitate sporită a scrisului la oralitate
În prezent, situaţie generală: anumită ştergere a diferenţelor, nivelare: forme culte pătrund în oralitatea populară, forme populare sunt notate în scris
- Dovezile oralităţii din trecut – indirecte  imagine refăcută, reconstituită pornind de la texte scrise (scrisori inculte, teatru...)
- manifestări intenţionale / non-intenţionale – mimesis al O / scăpări involuntare, inabilităţi, lipsa obişnuinţei cu codul scris
Scop: - efect de real, autenticitate - uz documentar
- pact de familiaritate, captatio – uz comunicativ
 În scris: stil oral / stil scriptural

30. Caractere lingvistice specifice ale oralităţii în limba română
- mai ales la nivel fonetic, sintactic şi pragmatic-textual
Obs. ist.: în română – tendinţe ale O devenite normă: dublarea pronominală, corelative, negaţia dublă

31. Textul E
A fost odată un împărat şi o împărăteasă. Amândoi erau oameni de treabă şi frumoşi. Ei se iubeau, nevoie mare! Dară erau tot mâhniţi şi amărâţi că nu făceau copii. Toate leacurile ce luase împărăteasa de pe la vraci şi vrăjitoare nu-i folosise întru nimic.
Împăratul şi împărăteasa se puseră pe post şi pe rugăciune, cu gând ca doară îi va asculta Dumnezeu şi le va da şi lor un copil. După trecere de câteva zile, într-una din seri, când petrecură ei o parte din noapte rugându-se mai fierbinte, se culcară şi mai târziu. Cum puse capul pe perină, adormiră îndată, parcă-i lovise cineva cu muchea în cap. Nu trecu mult şi împărăteasa dete un ţipăt, răsărind din somn.
- Da ce ai, draga mea împărăteasă, zise împăratul, de ţipi aşa de grozav?
- Ce să am, mărite împărate, iacă am văzut un vis frumos şi minunat. Ascultă, că voi să ţi-l povestesc